July 2019

July 22, 2019

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN AFECŢIUNILE OSTEOARTICULARE,

REUMATISMALE ŞI TRAUMATICE

 

Consecinţele acestor afecţiuni, sub aspect funcţional sunt asemănătoare, ele depinzând mai mult de localizarea leziunilor care determină pierderea sau limitarea mobilităţii corporale.

Dintre acestea, unele afecţiuni reumatice duc la invalidităţi mari.

Specific afecţiunilor reumatice, articulaţiile sunt dureroase, umflate, rigide, deformate, terapia ocupaţională constituind o formă specifică de reeducare funcţională.

Alături de tratamentul medical, terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt metodele importante care sunt puse în practică corelate cu mecanismele deformaţiilor articulare.

La fel ca şi în afecţiunile ortopedico-traumatice care pot surveni în unele domenii de activitate, afecţiunile reumatice pot avea consecinţe importante sub aspect fizic şi psihic, uneori până la scoaterea din activitate. Durata bolii sau a invalidităţii pe care o antrenează, imposibilitatea continuării activităţii şi ocupaţiei avute anterior îmbolnăvirii, duc la pierderea forţei fizice, iar sub aspect psihic pot duce la apatie şi indiferenţă.

Pierderea capacităţii de muncă înseamnă o pierdere a respectivului capital de muncă pe care îl reprezintă fiecare persoană, în urma căreia este afectată atât persoana respectivă cât şi societatea.

Deficienţele fizice şi psihice de această natură pot fi corijate şi depăşite iar capacitatea de efort şi muncă poate fi recuperată, deşi există şi riscul recidivei. Din acest motiv respectivii bolnavi trebuie urmăriţi continuu, tratamentul să se desfăşoare pe etape, până când bolnavul depăşeşte pericolul şi poate fi integrat în activitatea normală de muncă.

În toate cazurile de afecţiuni osteoarticulare şi reumatismale, când începe să apară remisiunea bolii, când durerea nu mai împiedică reeducarea funcţională, terapia ocupaţională şi ergoterapia, prin mijloace specifice pot fi aplicate, nefiind necesare poziţiile de repaus şi de strictă imobilizare.

Acestea urmăresc prin ocupaţie şi muncă, corectarea defectelor de execuţie a mişcărilor, a gesturilor.

Principalele obiective ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în afecţiunile respective sunt:

- tonifierea musculaturii şi obţinerea unei stări generale bune;

- prevenirea deformaţiilor, anchilozelor, atrofiilor musculare;

- readaptarea sau reorientarea profesională.

Pentru abordarea acestui grup de afecţiuni, terapeutul trebuie să aibă în vedere o anumită succesiune a metodelor de reeducare, legate de activităţile necesare bolnavului de la primele ore ale zilei (ridicarea din pat, igiena, gimnastica, îmbrăcarea, manevrarea unor obiecte de toaletă, de comunicare, etc, apoi utilizarea aparatelor de uz casnic, până la cele profesionale).

Trebuie combătută înclinaţia bolnavilor cu astfel de afecţiuni de a sta cât mai mult în pat sau în fotoliu.

Specific acestor afecţiuni, handicapul fizic este resimţit intens de către bolnav.

Echipa terapeutică urmăreşte ameliorarea stării fizice prin diferite mijloace, între care cele ale kinetoterapiei, terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, prin diferite prestaţii şi prin realizarea de obiecte, manual, fac ca bolnavul să accepte recuperarea care, deseori durează mult şi este dureroasă, cu o evoluţie dificilă.

Aspectul esenţial în recuperarea bolnavului traumatic şi reumatic este câştigarea amplitudinii mişcărilor şi a forţei musculare, dar şi obţinerea adeziunii sale de a contribui activ la recâştigarea utilităţii pentru el şi pentru cei din jur.

Ergoterapia urmăreşte prin mijloacele sale obţinerea unor efecte importante ca:

efecte preventive - evitarea evoluţiei deformaţiilor, apariţiei anchilozelor şi a contracturilor;

efecte recuperatorii - redarea tonusului muscular normal, menţinerea articulaţiilor într-o stare normală, care să asigure executarea mişcărilor libere;

efecte educative - bolnavul este informat asupra stării sale, scopului terapeutic şi rezultatelor care se pot obţine.

Recuperarea bolnavilor cu afecţiuni reumatice urmăreşte obţinerea autonomiei maxime pentru activităţile zilnice, prin efort propriu sau prin recurgerea la aşa-zisele “mijloace tehnice auxiliare” (accesorii simple sau automatizate).

Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu au în vedere numai bolnavii spitalizaţi, ele au rol important şi în recuperarea bolnavilor ambulatori şi a celor imobilizaţi la domiciliu. Astfel, pe lângă terapia medicamentoasă, hidroterapia, kinetoterapia, psihoterapia, etc. ergoterapia recurge la gestualitatea specifică muncii artizanale şi a celei din viaţa cotidiană, la mijloacele de joacă şi sportive, la cele recreative, ca metode de recuperare fizică şi psihică.

Echipa terapeutică în serviciile de reumatologie este constituită din medic, psiholog, kinetoterapeut. Colaborarea între kinetoterapie şi ergoterapie se impune, ergoterapia fiind metoda care consolidează efectele kinetoterapiei prin realizări de obiecte în care gestualitatea este repetată şi finalizată, dar şi motivată. Poziţia subiectului în care efectuează munca este foarte importantă, mai importantă decât munca în sine, de asemenea efortul solicitat şi tehnica aplicată trebuie să prevină apariţia durerii şi a oboselii.

Recuperarea mâinii reumatice este anevoioasă şi necesită timp. Dintre ocupaţiile şi lucrul obişnuit în terapia ocupaţională şi ergoterapie pentru recuperarea mâinii reumatice amintim pentru poliartrita reumatoidă:

- diferite jocuri cu mingea de tenis, pe care bolnavul o prinde în mână efectuând diverse mişcări de extensie, flexie, rotaţie;

- cititul şi răsfoitul unor albume (manevrând cu degetele filele acestora ţine policele în abducţie maximă);

- confecţionarea unor biluţe din hârtie (mărgele) prin rulare pe o andrea sau rularea unei hârtii folosind ambele mâini;

- rularea unei feşe sau alte materiale în direcţie radială;

- imprimarea unor modele folosind un rulou sau o ştampilă;

- confecţionarea unor obiecte artizanale (flori artificiale, coşuleţe, cutii, jucării);

- folosirea unor jucării (titirobil, învârtind sfârleaza în sens radial);

- jocuri cu bile de diferite mărimi în care solicită fiecare deget pe rând pentru manevrarea acestora;

- cusutul, brodatul, împletitul;

- modelarea plastilinei, a lutului.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în poliartrita reumatoidă urmăreşte, prin mişcările respective, întărirea aparatului extensor al degetelor, întărirea interosoşilor şi lombricalilor, opozantului auricular şi policelui. Un loc important îl are reeducarea prehensiunii.

Pentru recuperarea artrozelor mâinii terapia ocupaţională şi ergoterapia recomandă gesturi şi mişcări ca:

- strângerea repetată a unor obiecte elastice în mână (mingi, jucării gonflabile);

- modelarea unor materiale semimoi (antrenează numeroase grupe musculare şi diferite tipuri de prehensiune);

- manevrarea unor obiecte mici (mărgele, bile, construcţii din beţe de chibrit, împletituri din fire, broderii, desen, pictură, căntat la pian, fluier, etc.).

Mişcări folosite în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei pentru recuperarea articulaţiei cotului şi umărului:

- jocuri şi activităţi care antrenează concomitent mâna, cotul şi umărul;

- periatul unor obiecte;

- lustruirea unor suprafeţe orizontale şi verticale;

- mânuirea fierăstrăului;

- înşurubarea şi deşurubarea unor becuri, siguranţe, robinete;

- jocul de cărţi;

- cusutul pe gherghef;

- jocul cu mingea (lovirea de sol şi de perete a mingii şi reprinderea ei);

- călcatul rufelor;

- cusutul la maşina manevrată manual.

Pentru afecţiunile reumatice ale piciorului, ergoterapia, până la un punct, foloseşte aceleaşi mijloace ca şi kinetoterapia:

- bicicleta ergometrică;

- exerciţiul de apucare a unui prosop cu degetele piciorului;

- rularea piciorului pe un cilindru pe care îl deplasează înainte-înapoi;

- lansarea unei bile de pe picior prin extensia degetelor şi dorsiflexia acestora;

- folosirea maşinii de cusut cu pedală.

În activitatea de terapie ocupaţională şi ergoterapie la bolnavii reumatici se impune respectarea principiului “de la uşor la greu”, “de la simplu la complex”, pentru a nu depăşi pragul durerii şi al oboselii.

________________________________________________________________________________________________________________________________________________

July 15, 2019

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

LA BOLNAVII CARDIO-VASCULARI

În cazul afecţiunilor cardio-vasculare, terapia ocupaţională şi ergoterapia includ activităţi de kinetoterapie, playterapie, artterapie, meloterapie, ca terapii instructiv-recreativ-distractive, dar nu este exclusă practicarea ergoterapiei în unele situaţii.

Reantrenarea la efort, stimularea aptitudinilor şi posibilităţilor pentru activităţile cotidiene sunt scopurile esenţiale ale recuperării bolnavilor cu aceste suferinţe.

Ca în toate cazurile, medicul terapeut solicită din partea pacientului un efort liber consimţit, natural şi utilitar.

Modalitatea de acţionare, intensitatea şi durata efortului necesită respectarea unor reguli care se impun prin specificul afecţiunii, dar efortul depus este efectuat în mod liber. Acesta constă în gesturi utile care îmbină activitatea fizică şi psihică în scopul angajării în activităţi creative.

La indicaţia medicului specialist, activităţilor de antrenare fizică propriu-zisă, pe măsura diminuării afecţiunii psihice care survine în situaţia bolnavului coronarian, se poate recomanda exersarea gesturilor şi deprinderilor de lucru.

Terapeutul ocupaţional trebuie să cunoască foarte bine aspectul recuperării cardiologice pentru a putea doza corect intensitatea efortului, a sesiza semnele de intoleranţă.

De asemenea este necesară cunoaşterea situaţiei fiecărui subiect, a particularităţilor sale de adaptare la solicitarea propusă.

La această categorie de bolnavi se vor evita eforturile mari şi de durată, preferându-se activităţile uşoare, cu efort minim, cele care solicită îndemânarea (din domeniul artistic şi intelectual). Se recomandă activităţi desfăşurate în seră, în aer liber, în grădină, spaţii care oferă climat sedativ, optimist (îngrijirea florilor, lucrul de mână pentru femei, artizanatul, pictura, care pun în evidenţă disponibilităţile artistice, decorative, de care dispune persoana respectivă).

Menţinerea exerciţiului intelectual al acestor bolnavi se realizează prin antrenarea lor în activităţi cu nivel adecvat, legate de bibliotecă, de munca de birou, unde ei vor fi eventual cooptaţi alături de personalul angajat.

Obiecivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în bolile cardio-vasculare cele mai invalidante cum sunt: cardiopatia ischemică, hipertensiunea arterială, valvulopatiile, vasculopatiile periferice, sunt de recuperare sub aspect funcţional, psihologic şi socio-profesional, aspecte care apar simultan şi sunt intercondiţionate.

Acestea, de multe ori necesită spitalizare de lungă durată, se manifestă prin incapacitate temporară de muncă şi reîncadrare întârziată în activitatea socială.

Pentru recuperare, serviciul respectiv necesită amenajarea şi dotarea unui compartiment de terapie ocupaţională şi ergoterapie.

În medicina modernă, practica terapeuticii în afecţiunile cardio-vasculare de natură coronariană, a înlocuit repausul absolut şi prelungit care era recomandat în trecut, cu reantrenarea la efort. Această metodă a condus la obţinerea unor rezultate bune, în special pe linia reintegrării sociale. În acest scop, odată cu aplicarea primelor măsuri terapeutice, se aplică şi primele măsuri de readaptare funcţională.

Actul medical terapeutic care vizează simultan aspectul funcţional, psihologic şi socio-profesional, în fiecare caz în parte urmăreşte activarea şi reactivarea bolnavului astfel:

- în cazul aspectului funcţional, terapia ocupaţională prin activităţi cu intensitate progresivă atent supravegheate, urmăreşte execuţia, aspectele neplăcute (durerea, oboseala) sunt prevenite de către medic şi terapeut;

- în cazul aspectului psihologic se urmăreşte ameliorarea anomaliilor psihologice de comportament (anxietatea, pesimismul, cât şi cele de hiperactivitate dăunătoare). Disciplina personală este un remendiu important. Alimentaţia corectă şi adaptată diagnosticului, suprimarea tutunului, a alcoolului, sunt remedii ce se pot obţine prin activitatea acceptată, supravegheată, dar şi prin contribuţia pacientului, prin voinţa lui de a-şi adapta corect modul de viaţă;

- în cazul aspectului socio-profesional - întreaga echipă terapeutică are datoria de a participa la munca pedagogică pentru instruirea bolnavului în privinţa cunoaşterii situaţiei sale, atât în ce priveşte organizarea, sarcinile de lucru, cât şi a petrecerii timpului liber. Munca propriu-zisă trebuie îmbinată cu exerciţiile fizice în vederea antrenării pacientului pentru sarcini sociale şi profesionale.

În funcţie de starea de sănătate de moment, în cadrul terapiei ocupaţionale se vor alege iniţial ocupaţii simple, bine motivate în privinţa valorii lor utilitare, estetice. Activitatea propusă trebuie să-l determine pe bolnav să-şi aprecieze posibilităţile, să-l antreneze într-un ritm de execuţie normal ca rapiditate şi intensitate a mişcărilor, să-l obişnuiască să accepte pauze frecvente.

Experienţa arată că aceste activităţi sunt acceptate şi bine desfăşurate de către bolnavii cardiaci. Cu toate acestea, în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, supravegherea trebuie să fie destul de strictă pentru a oferi siguranţă deplină. În acelaşi timp activitatea trebuie să fie liberă pentru a nu provoca anxietatea bolnavului şi a nu antrena dependenţa acestuia faţă de terapeut.

Ocupaţia la bolnavii cardiaci este mai mult decât necesară pentru obţinerea echilibrului vital şi petrecerea activă a timpului liber. Ocupaţia trebuie să fie adecvată persoanei cardiace, gravităţii bolii şi fazei de boală în care se află. Spre exemplu, în afecţiunile cardiace minime, respectivul bolnav poate să-şi conducă propriul autoturism, dar nu trebuie asumate riscuri majore pentru securitatea publică, în unele meserii cum ar fi cea de pilot, conducător de autobuz, locomotivă, mijloace de trasport public.

 

________________________________________________________________________________________________________________________________________________

July 8, 2019

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

LA BOLNAVII CU AFECŢIUNI ALE  APARATULUI RESPIRATOR

Bolile aparatului respirator, prin suferinţele pe care le provoacă celor în cauză cât şi celor din anturajul lor, constituie o problemă de sănătate publică, inclusiv sub aspect economic.

Numărul bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului respirator este mare şi se preconizează o creştere a acestuia prin:

- creşterea numărului de îmbolnăviri de cancer pulmonar mai ales prin creşterea consumului de tutun;

- creşterea numărului de îmbolnăviri de bronşită cronică datorită poluării aerului.

Pe de altă parte se poate vorbi de o creştere a speranţei de viaţă a celor cu insuficienţă respiratorie datorită progreselor terapeutice care încetinesc evoluţia acestor boli şi a depistării lor precoce.

Consecinţele acestor boli sub aspect economic trebuie să ia în considerare atât costul medical şi al pierderilor de producţie legate de acestea, de asemenea importantul impact asupra modului de viaţă al bolnavului şi a celor din jurul său.

Aceste afecţiuni nu sunt generate de o cauză unică ci pot fi generate de un complex de condiţii de existenţă care constituie factori de risc. Expunerea în timp la anumite condiţii ce constituie factori de risc poate duce la apariţia unor perturbări grave, cu manifestări diferite, pe plan social şi economic, variind în funcţie de invalid (copil sau adult).

Copiii cu deficienţe respiratorii pot fi scoşi din mediul familial prin spitalizări repetate, de durată, în sanatorii, ceea ce înseamnă şi o întrerupere a şcolarizării, o rămânere în urmă, limitându-le posibilităţile de alegere a unei viitoare meserii.

La adult, impactul cu boala poate însemna întreruperea prelungită a muncii, ceea ce poate însemna pierderea locului de muncă, o reorientare profesională sau, în cazuri mai grave, nu va mai putea presta nici o muncă.

În aceste situaţii de boală (în care repausul este necesar) ergoterapia îşi are locul determinat prin posibilitatea de a-l sustrage pe bolnav de la starea apăsătoare a suferinţei sale. Problema reinserţiei sociale şi recuperarea profesională a celor vindecaţi constituie obiective ale echipei terapeutice formată din: medic, kinetoterapeut, ergoterapeut, psiholog.

Principiile care stau la baza terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în cadrul afecţiunilor respiratorii sunt:

- înfiinţarea şi funcţionarea unor ateliere cu activităţi terapeutice de diferite profile adecvate, pentru ca bolnavii să poată depăşi starea de oboseală şi deprimarea psihică;

- programele de recuperare a rezistenţei la efort să se aplice numai în faza stabilă a bolii;

- prudenţa deosebită a terapeutului în activităţile care vizează rezistenţa la efort (evitarea oboselii exagerate);

- evitarea inhalării de substanţe iritante pentru căile respiratorii;

- educaţia sanitară a acestor bolnavi este necesară, în sensul convingerii de a renunţa la fumat, a prevenirii şi tratării precoce a episoadelor infecţioase, combaterii exceselor ponderale, a informării bolnavului cu privire la stadiul bolii sale, a cooperării pentru recuperarea sa prin respectarea prescripţiilor medicale;

- necesitatea supravegherii permanente a bolnavului pentru prevenirea unor incidente şi pentru a regla permanent efortul, pentru a-l aprecia sub aspectul posibilităţilor şi al calităţii activităţii prestate, în scopul includerii în cadrul unei grupe de lucru;

- efectuarea controalelor medicale periodice şi de laborator, în scopul adoptării celei mai eficiente terapii medicale şi de activitate;

- în aceste activităţi nu vor fi cuprinşi bolnavii cu forme grave de tuberculoză activ-evolutivă, cu BK prezent în spută, cei hemoptici, cu insuficienţă cardiacă accentuată, cu insuficienţă respiratorie importantă, nici cei cu alte boli asociate care nu permit solicitarea fizică (diabet, insuficienţă hepatică sau renală, SIDA, etc.).

Bolnavii de tuberculoză cronică şi cei cu diferite grade de insuficienţă respiratorie vor fi supuşi unui efort dozat, diferenţiat, în aşa fel încât să nu provoace dezechilibrul stării de sănătate pe care o au.

 Obiectivele ergoterapiei la bolnavii cu afecţiuni ale aparatului respirator vizează următoarele aspecte:

- reeducarea funcţională;

- psihoterapia;

- preorientarea profesională.

Reeducarea funcţională în bolile aparatului respirator se impune la fel ca şi în celelalte grupe de afecţiuni. Aceasta priveşte antrenarea în activităţi de ergoterapie a bolnavilor afebrili, cu stare generală bună, cu tuse şi expectoraţii reduse, cu leziunile în faza de involuţie (examen radiologic).

Activităţile propuse vor urmări obţinerea unei senzaţii de bine, de scădere a dificultăţilor respiratorii la efort, de reducere a anxietăţii prin creşterea capacităţii de efort.

Efectul psihoterapic al ergoterapiei este important şi trebuie luat în consideraţie, ştiut fiind impactul pe care îl are boala asupra psihicului uman.

Aplicarea unor forme de ergoterapie urmăreşte înlăturarea crizei (stării depresive) de adaptare la situaţia dată. Activităţile fizice şi intelectuale recomandate urmăresc antrenarea bolnavului în limitele posibilităţilor sale pentru a-şi descoperi noi aptitudini şi pentru a-şi depăşi psihozele asociate.

La copilul cu afecţiuni ale aparatului respirator urmările bolii pot fi mult mai ample, spitalizarea de lungă durată frânează dezvoltarea lui intelectuală, poate duce chiar la regres prin apariţia unui blocaj afectiv determinat de lipsa mediului familial şi social anterior, a lipsei mişcării. În cazul adolescentului cu astfel de boli, inactivitatea poate modifica negativ personalitatea acestuia conducând la manifestări comportamentale deviate.