February 2019

February 28th, 2019

CÂND INTERVINE EPUIZAREA: “AUTO-ÎNGRIJIRE“

Pentru a îngriji pe cineva, trebuie să ne pese de el.

Nu trebuie uitat că, pentru a-i îngriji cum trebuie pe alții, trebuie mai întâi să ne îngrijim și pe noi înșine.

Cum se descurcă însă cei care se ocupă de bolnavi în faza terminală?

Auto-îngrijirea trebuie să devină o parte a procesului de îngrijire a pacientului, altfel epuizarea și extenuarea nervoasă (burnout) se vor instala gradual. Inițial, semnele extenuării sunt nesemnificative dar ulterior ele se pot transforma în afecțiuni serioase: anxietate, depresie, alcoolism, epuizare totală sau chiar paralizie sau alte boli grave.

Îngrijirea oamenilor pe moarte este extrem de dificilă, până la limita suportabilității.

Cei care vor sa ajute un asemenea bolnav trebuie sa fie foarte sensibili la nevoile acestuia. Ca membru al unei echipe de asistență religioasă la spital, aud foarte des oamenii spunând: “Nu mai pot continua”, “O sa fii ok si fara mine”, “Este prea mult pentru mine”, “Mi-e frică să nu fiu dat afară”. De îndată ce aceste simptome se observă, se impune un efort de auto-îngrijire pentru a evita complicații mai grave.

Cum să evităm burnout-ul

· Trebuie să accept ca există pericol de burnout.

· Trebuie să fac un efort conștient pentru a lupta cu acest pericol.

· Trebuie să fiu conștient de limitele mele personale și emoționale.

· Trebuie să separ clar munca de timpul liber. De multe ori aud oamenii spunând: “Nu am reușit să mă deconectez când am ajuns acasă”. La spitalul de pediatrie, o asistentă mi-a spus: “Ieri seară m-am întors cu mașina la spital să văd ce mai face Simon. Ma gândeam tot timpul la el, se simțea atât de rau.”

· Deconectarea de după servici, cu suficient timp pentru refacere și odihnă, elimină stresul asociat muncii. Scurte perioade de recuperare asigură rezerve noi de energie. Reușim astfel să ne dedicăm din nou familiei și prietenilor în timpul liber și bolnavilor în timpul serviciului. Este important să avem activități relaxante în timpul liber și cât mai multă mișcare în aer liber.

· Relațiile bune la locul de muncă și în viața privată sunt de mare ajutor, la fel și oamenii în care știu că pot avea încredere. Asta mă ajută sa elimin grijile cauzate de îngrijirile paliative.

· Mulți oameni din domeniu cred că burnout-ul intervine din propria lor vină. Ei atribuie orice eșec propriilor slăbiciuni. Întrebarea pe care ar trebui să și-o pună nu este însă: “Ce este în neregulă cu mine?” ci “Ce pot face ca să schimb situația?

· Stresul se naște în mintea mea. Felul în care evaluez diferite situații și modul în care îmi evaluez munca au o mare influență. Nu este însă ușor să schimb felul în care gândesc. Pentru a-mi schimba dispoziția și a gândi pozitiv în situații foarte stresante, poate ajuta să-mi răspund la urmatoarele întrebări:

· Văd și partea bună a muncii mele? Sau doar pe cea rea?

· Nu cumva am așteptări prea mari?

· Ce s-ar întâmpla dacă aș avea mai multa grijă de mine?

· Sunt și situații în care cred că m-am descurcat foarte bine?

· Care sunt domeniile în care mă pricep cel mai bine și cât de des folosesc aceste abilități?

· Cât de importantă este munca mea pentru mine? La o întâlnire cu echipa, o studentă asistentă de la un spital de copii a spus: “când vad atâta suferință, nu pot să mă mai plâng de propriile mele probleme. Vreau doar să mă implic și sa ajut cât mai mult.” Genul acesta de atitudine poate duce la burnout prin ignorarea propriilor emoții.

În final, câteva sfaturi pentru relaxare rapidă:

· Exerciții de respirație controlată, de exemplu inspirarea și expirarea adancă de trei ori la rând. · Examinarea propriului corp: fiți atent la toate părțile corpului și relaxati-le pe rând dacă exista tensiune sau discomfort.

· Relaxare musculară: începând cu degetele de la picioare și terminând cu fruntea, încordați fiecare mușchi câte 5-7 secunde, apoi relaxati-l.

· “Poziția de rugăciune”: apăsați palmele una de cealalta în dreptul pieptului, respirați adânc și egal. Nu trebuie să strângem din dinți și să ne gândim: “Trebuie să trec prin asta”. Scopul nostru ar trebui să fie să primim la fel de mult precum oferim.

________________________________________________________________________________________________________________________________________________

February 20th, 2019

 

 

ÎNGRIJIREA PALIATIVĂ PENTRU BOLNAVII DE CANCER

Cancerul este una dintre cele mai dureroase afecţiuni, iar controlul durerii reprezintă o prioritate pentru pacienţii diagnosticaţi în stadii avansate (cum sunt destul de mulţi la noi în ţară). Pentru aceşti pacienţi vindecarea nu mai este posibilă.

Îngrijirea paliativă reprezintă singura modalitate prin care se poate asigura un minim de confort şi o calitate cât mai bună a vieţii. 

Tratamentul paliativ semnifică îngrijirea activă a pacienţilor cu o boală ce avansează încontinuu şi nu mai răspunde la tratamentul curativ, fiind vizate durerea şi alte simptome, precum şi asigurarea susţinerii psihologice, sociale şi spirituale.

Scopul principal al tratamentului paliativ este obţinerea celei mai bune calităţi posibile a vieţii pacienţilor şi a familiilor acestora (definiţia îngrijirii paliative a OMS, 1990).

Terapia paliativă are trei componente, dar cu elemente comune şi întrepătrunse.

Terapia suportivă. 

Aceasta include toate intervenţiile necesare pentru susţinerea pacientului în cursul terapiei active. La acestea se adaugă componenta psihosocială şi spirituală. Societatea Europeană de Oncologie Medicală defineşte în prezent terapia de susţinere ca „intervenţiile ce au ca scop optimizarea confortului, funcţiei şi susţinerii sociale a pacientului şi a familiei sale în toate stadiile bolii”. 

Îngrijirea de tip hospice. Termenul derivă din latinesul hospitum – ospitalitate, şi se referă la îngrijirea pacienţilor aflaţi în stadii terminale de boală, atunci când organismul nu mai poate susţine funcţiile vitale. Datorită progresului în medicină şi nu numai, moartea în sine a devenit un eveniment medical care beneficiază de îngrijirea unei echipe profesioniste, comparativ cu familia. 

Îngrijirea paliativă. Conform definiţiei OMS este „o modalitate de abordare care ameliorează calitatea vieţii pacienţilor şi familiilor acestora în faţa problemelor determinate de boli ce ameninţă viaţa, prin prevenirea şi înlăturarea durerii şi a altor probleme fizice, psihosociale şi spirituale”. Îngrijirea paliativă începe prin identificarea iniţială a unei boli incurabile şi continuă până la finalul suferinţei prin moarte. În aceste situaţii, îngrijirea paliativă urmează metode prin care nu se prelungeşte viaţa pacientului, dar permit individului „să trăiască cu boala sa”.

Terapia paliativă

Obiectivul principal al terapiei paliative este asigurarea calităţii vieţii pacientului cu cancer. Calitatea vieţii este dificil de definit, una dintre cele mai răspândite este cea formulată de David Cella, potrivit căreia „calitatea vieţii reprezintă evaluarea pacienţilor şi satisfacţiei acestora în ceea ce priveşte funcţionarea actuală în activitatea lor zilnică, în comparaţie cu ceea ce aceştia percep ca un posibil ideal în viaţă”. O altă definiţie ce aparţine OMS este: „calitatea vieţii reprezintă percepţia individului asupra poziţiei sale în viaţă – în contextul sistemului valoric şi cultural în care trăieşte – şi relaţia sa cu scopurile, speranţele şi standardele la care aspiră. Calitatea vieţii este un concept influenţat în moduri multiple de sănătatea fizică a persoanei, de statusul psihologic, nivel de independenţă, relaţiile sociale şi relaţiile cu mediul înconjurător”. 

Calitatea vieţii sau „starea de bine” este compusă din două elemente:
- capacitatea de activitate zilnică, care reflectă starea de bine fizic şi psihosocial.
- satisfacţia pacientului faţă de nivelul său de funcţionalitate şi faţă de controlul bolii sau simptomele asociate tratamentului.

Terapia paliativă a fost recunoscută ca o specialitate medicală abia în anii 80’, fiind definită ca studiul şi managementul pacienţilor cu o boală activă şi avansată, pentru care prognosticul este rezervat şi obiectivul principal este calitatea vieţii şi, uneori, prelungirea supraviețuirii. 

Durerea este unul din simptomele cele mai frecvente în cancer. În evoluţia tumorii, aproximativ 2/3 sunt „mute”, fără să producă o schimbare vizibilă sau un semn de alarmă. Peste 90% dintre pacienţii cu cancer aflat în stadiu terminal sau metastazat suferă de dureri importante, acute sau cronice, datorate infiltrării neoplazice. În 20% dintre cazuri durerea poate fi atribuită tratamentului (chirurgical, radioterapie sau chimioterapie). 

Durerea insuficient controlată alterează considerabil calitatea vieţii pacientului, mai ales dacă speranţa sa de viaţă este de câteva luni. Definirea durerii începe de la simpla explicaţie a acestui simptom ca pur fenomen fiziologic până la imaginea obişnuită cu caracter multidimensional. Expresia clinică a durerii poate fin influenţată de factori culturali, sociali, comportamentali. Din acest motiv, tratamentul corect al durerii necesită o abordare a pacientului ca persoană. 

Tratamentul durerii se face conform celor trei trepte ale analgeziei, recomandate de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS):
1. tratamentul durerii uşoare – se utilizează analgezice non-opioide, precum acetaminofen (paracetamol), aspirină sau alte antiinflamatoare nesteriodiene (AINS): ibuprofen, ketoprofen, diclofenac. La acestea se pot adăuga medicamente adjuvante, non-analgezice (antidepresive), în funcţie de persoana fiecărui pacient. 
2. tratamentul durerii moderate sau care nu răspunde la medicaţia din prima treaptă – se utilizează combinaţii de acetaminofen, aspirină sau alte AINS cu un opioid slab şi efect rapid (codeină, tramadol sau propoxifen). Antiinflamtoarele se mai pot asocia şi cu un opioid puternic dar în doze reduse (morfină, oxicodon). La aceste medicamente se pot adăuga substanţe adjuvante, în funcţie de starea pacientului. 
3. tratamentul durerii severe sau care nu răspunde la medicaţia din a doua treaptă – se utilizează opioide puternice. Cel mai frecvent se utilizează morfina. Opioizii puternici se pot asocia cu analgezice din prima treaptă de medicaţie, dar niciodată cu opioide din a doua treaptă.

Respectarea acestor trepte este recomandabilă, dar nu obligatorie. Alegerea unui tratament eficient ţine cont de tipul şi severitatea durerii, pentru fiecare pacient existând un tratament specific. 

Intervenţia psihosocială

Identificarea şi tratarea suferinţelor psihice precum şi a tulburărilor afective de către un psiholog este necesară şi reprezintă o necesitate absolută. Aceste intervenţii sunt necesare din mai multe motive:
-   diagnosticul de cancer poate genera emoţii negative, frecvent cancerul fiind perceput ca o boală incurabilă. 
-   în timpul tratamentului (chirurgical, chimioterapie sau radioterapie) apar efecte adverse ce pot afecta psihicul într-un mod negativ. 
-  după tratament, în etapa de remisiune, apare o stare de frică faţă de recidivă (sindrom Damocles), iar eventuala recidivă este cea mai stresantă situaţie posibilă.
-  etapa bolii avansate şi terminale este dominată de frica de moarte şi de durere, ceea ce impune (alături de controlul durerii şi a altor simptome) o asistenţă spirituală corespunzătoare. 

Starea terminală

O formă particulară de îngrijiri paliative la pacientul cu cancer este reprezentat de asistenţa stării terminale. Când tumora malignă atinge stadiul terminal, scopul tratamentului încetează să mai fie vindecarea sau prelungirea supraviețuirii. Această perioadă este stresantă şi dificilă, medicul continuă să trateze suferinţa pacientului şi combate simptomele principale. Din punct de vedere biochimic, starea terminală poate fi definită când pierderea în greutate este mai mare de 8 kg în ultimele 3 luni, valoarea proteinelor totale scade sub 35 g/l, iar valoarea LDH-ului creşte peste 700 U/I. 

Principalul obiectiv în starea terminală este tratamentul simptomatic, combaterea durerii şi ameliorarea calității vieţii, atât pentru pacient, cât şi pentru familia sa. Intervenţiile în starea terminală vizează patru planuri: fizic, emoţional, spiritual şi social. 

În ultimele zile înaintea morţii, un număr mare de pacienţi încep să prezinte simptome comune: oboseală, durere, nelinişte, agitaţie sau delir, respiraţie zgomotoasă sau încărcată. Apropierea decesului se asociază cu astenie marcată, fatigabilitate intensă, somnolenţă, scăderea apetitului şi înghiţirea dificilă a medicaţiei (se pierde reflexul de deglutiţie). 

Măsuri paliative în starea terminală

Tratarea simptomelor rămâne o prioritate în evoluţia finală a cancerelor. Totuşi, pe măsură ce starea generală se agravează, cauzele simptomelor devin tot mai complexe şi neclare, limitându-se capacitatea de tratare. 

Pacientul cu cancer în stadiu terminal nu va fi forţat să mănânce, iar manevrele terapeutice agresive de restabilirea a aportului alimentar nu sunt indicate. Decizia ţine cont de preferinţele pacientului deoarece s-a demonstrat că în faza terminală suplimentarea calorică nu are un impact deosebit asupra supravieţuirii şi calităţii vieţii. Se va insista mai mult pe ameliorarea simptomelor dominante – durere, somnolenţă, vărsături, insuficienţă sfincteriană, iar aportul alimentar va trece în plan secundar. 

Explicarea situaţiei şi implicarea pacientului şi a familiei sale în deciziile terapeutice ameliorează stresul psihologic resimţit. Principiile etice care stau la baza practicii clinice, incluzând îngrijirea paliativă sunt:
-    respectul autonomiei pacientului, se referă la procesul de a-l ajuta în stabilirea celei mai bune terapii pentru el. Pentru a realiza acest lucru, este nevoie de informarea completă a pacientului cu privire la tratament, efecte secundare şi efecte benefice. 
-    minimalizarea efectelor secundare, presupune evitarea oricăror practici ce pot compromite calitatea vieţii. Se vor evita testele diagnostice şi măsurile terapeutice care nu au nici un fel de rol clinic real.
-    benifiscenţa, ceea ce înseamnă a ajuta pacientul să decidă în favoarea procedurilor benefice, dar care să nu-i perturbe confortul vieţii. 
-    justiţia – utilizarea justă şi echitabilă a resurselor disponibile.

„Adevărul” spus cu blândeţe reprezintă cel mai bun exemplu a acestor principii, esenţa comunicării cu pacientul şi familia sa. Informaţiile oferite (şi cele solicitate de pacient) pe parcursul evoluţiei cancerului vor varia şi se vor adapta pe măsură ce pacientul ajunge în faza terminală. Comunicarea nu implică doar transmiterea de informaţii, ci şi susţinere emoţională.

Medicul care îngrijeşte pacienţi în starea terminală va trebui să răspundă la cea mai frecventă întrebare care i se pune „cât timp mai are de trăit?”. Cel mai bun răspuns este explicarea în termeni simplii a semnificaţiei fiecărui semn care apare: modificări respiratorii, modificarea culorii pielii, somnolenţa etc. Aceste explicaţii au rolul de a ajuta familia în decizia asupra timpului care le-a mai rămas de petrecut împreună cu pacientul şi a dorinţei de a-şi lua rămas bun.

Sursa: www.scientia.ro

_________________________________________________________________________________________________________________________________________________

February 07th, 2019

ÎMBĂTRÂNIREA DEMOGRAFICĂ

Îmbătrânirea demografică este o realitate pregnantă a Republicii Moldova. Fără îndoială, îmbătrânirea va continua să persiste dacă fertilitatea rămâne scăzută și durata vieţii continuă să crească. Factorul suplimentar al emigrației persoanelor apte de muncă generează provocări economice și sociale suplimentare. Ea nu mai poate fi considerată drept un sector aflat sub tutela protecției sociale și a sistemului de pensii. În anul 1988, Moldova a atins coeficientul critic de îmbătrânire (numărul de persoane cu vârsta de peste 60 de ani per 100 cetățeni). În anul 2015 coeficientul de îmbătrânire a populaţiei a atins valoarea de 16,7, crescând destul de rapid comparativ cu anul 2011, când valoarea coeficientului era de 14,8.

Prognozele demografice prefigurează o nouă realitate demografică. Realitatea demografică va fi caracterizată de două elemente de bază: (i) numărul populației generale va scădea, indiferent de scenariul fertilității (figura 1), (ii) structura pe vârste a populației va suferi schimbări semnificative, în sensul în care ponderea populației apte de muncă (15-59) se va micșora, iar ponderea populației vârstnice (60+) va crește (figura 2).

În Republica Moldova, 70% din potențialul vârstnicilor nu este utilizat. Potențialul vârstnicilor este măsurat prin intermediul Indicelui de Îmbătrânire Activă[1]care măsoară participarea vârstnicilor pe piața muncii, luarea deciziilor, activități de voluntariat, etc. Punctajul IÎA[2] estimat pentru Republica Moldova – 27,1 arată măsura în care potențialul populației în vârstă este folosit. Astfel, rezultă că din totalul populației în vârstă peste 70% are potențial nevalorificat pentru îmbătrânire activă și sănătoasă.

Răspunsul de politici al autorităților a fost complex și ambițios[3]. În baza angajamentelor internaționale ale Republicii Moldova cu privire la MIPAA, cât și prin recunoașterea provocărilor pe care îmbătrânirea demografică le presupune, Guvernul a adoptat Planul de Acțiuni privind implementarea Ghidului de parcurs pentru integrarea problemelor îmbătrânirii în politici (2012-2016).

Planul de acțiuni următor trebuie să abordeze principalele necesităţi de mai jos:

  1. Insuficienţa de mecanisme şi resurse pentru implementarea inițiativelor de politici a fost un obstacol major.
  2. Subiectul îmbătrânirii tinde să se piardă printre diversele probleme socio-economice cu care se confruntă ţara.
  3. Discriminarea lucrătorilor vârstnici pe piața forței de muncă, precum și persistența altor stereotipuri sociale afectează implicarea persoanelor în etate.
  4. Vârstnicii se confruntă cu izolarea socială, în special în zonele rurale, iar această categorie trebuie să aibă prioritate.
  5. Implementarea și monitorizarea sunt limitate, din cauză că planurile de acțiuni elaborate nu au indicatori de rezultat bine definiți.

[1] A se vedea Active Ageing Index 2014, Analytical Report http://www1.unece.org/stat/platform/display/AAI/Active+Ageing+Index+Home

[2] Indicele de Îmbătrânire Activă, Centrul de Cercetări Demografice, 2016

[3] Evaluarea implementării de către Republica Moldova a Planului Internațional de Acțiuni de la Madrid privind Îmbătrânirea, 2012-2016. Raport Național 2016.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________