January 2019

24 ianuarie 2019 
ÎMBĂTRÂNIREA ACTIVĂ
 
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a lansat, în anul 2012, conceptul de ,,îmbătrânire activă”, cu scopul declarat de a schimba ideea că bătrânii sunt o povară. Acest concept vizează optimizarea oportunităţilor pentru sănătate şi securitate, în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii persoanelor vârstnice. Noul concept propune promovarea unui stil de viaţă sănătos, prin programe de prevenire a principalelor cauze de îmbolnăvire tipice vârstnicilor şi permite indivizilor în vârstă să-şi îmbunătăţească potenţialul fizic, psihic şi social. Termenul îmbătrânire
activă se referă la continuarea participării persoanelor vârstnice la viaţa economică, socială, culturală, spirituală şi nu numai la abilitatea de a fi activ din punct de vedere fizic sau de a-şi continua munca. Odată pensionaţi, vârstnicii pot contribui activ la binele familiei şi comunităţii din care fac parte, iar scopul îmbătrânirii active este să crească speranţa de viaţă sănătoasă şi calitatea vieţii persoanelor vârstnice, inclusiv a celor afectate de incapacitate sau handicap.
Obiectivele strategiilor de îmbătrânire activă sunt următoarele:
1. reducerea numărului deceselor premature;
2. limitarea dizabilităţilor şi bolilor cronice la vârstnici;
3. creşterea calităţii vieţii vârstnicilor;
4. reducerea costurilor îngrijirilor medicale;
5. dezvoltarea continuă de servicii sociale şi de sănătate, accesibile,
permisive, calitative;
6. asigurarea educaţiei şi învăţământului continuu pentru personalul implicat
în îngrijirile sociale şi de sănătate.
Cauzele instituţionalizării pe termen lung:
1. singurătatea şi lipsa reţelei de suport;
2. dorinţa manifestă a vârstnicului;
3. lipsa veniturilor;
4. diferite afecţiuni cronice;
5. handicapul fizic sau mental;
6. pierderea locuinţei;
7. lipsa adaptării în cadrul serviciilor la domiciliu;
8. „crize” în sânul familiei de origine;
9. imobilizarea la pat;
10. violenţa domestică sau a celor ce s-au angajat să-i îngrijească. 
Îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice presupune asigurarea condiţiilor de cazare şi hrană, acordarea îngrijirilor medicale şi de adaptare în mediul instituţional, desfăşurarea de activităţi culturale, de socializare, ergoterapeutice, asistenţa socială şi psihologică. Căminele destinate vârstnicilor pot fi destinate pentru pensionari sau pentru bolnavi cronic şi pot deservi mai multe unităţi administrativ-teritoriale. Căminele pentru persoane vârstnice au misiunea de a asigura maximum de autonomie şi siguranţă persoanelor îngrijite, respectându-le identitatea, integritatea şi demnitatea. Regimul de viaţă din căminele pentru persoane vârstnice trebuie conceput astfel încât să permită: menţinerea sau ameliorarea capacităţilor fizice şi intelectuale, stimularea participării la viaţa socială, a legăturilor interumane şi, în mod special, menţinerea legăturilor cu familiile lor, asigurarea îngrijirilor medicale, prevenirea şi tratarea consecinţelor legate de procesul de îmbătrânire. Serviciile oferite de către cămine pot fi destinate nu numai vârstnicilor
instituţionalizaţi, ci şi celor din comunitate, în baza unor acorduri sau convenţii cu consiliile locale, diverse organizaţii neguvernamentale sau alte instituţii. 
Teoria dezangajării este considerată ca primă abordare comprehensivă, multidisciplinară şi a fost explicit lansată de comportamentalişti în gerontologie.
Fiind una dintre cele mai cunoscute şi mai controversate teorii ale gerontologiei sociale, se consideră că ea a fost lansată de autorii volumului Growing Old, contrazicându-se ideea conform căreia, pentru a fi integrate, persoanele în vârstă ar trebui să fie active.
În schimb, procesul prin care oamenii în vârstă îşi descresc nivelurile de activitate, prin care caută roluri mai pasive, interacţionează mai rar cu alţi oameni, devenind din ce în ce mai preocupaţi de viaţa lor interioară, este văzut ca unul normal, inevitabil şi satisfăcător la nivel personal, putând marca începutul unei revizuiri a vieţii.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________
17 ianuarie 2019 
MALADII ÎNTÂLNITE LA VÂRSTNICI
 
DEZORDINI MENTALE
Depresia este una dintre dezordinile mentale prezente la vârstnici. Ea se manifestă prin stări de tristeţe, apatie, tulburări de memorie şi concentrare, insomnie, scăderea apetitului, retragere socială, abuz de alcool. Aceste manifestări au loc din cauza sentimentului de singurătate şi neajutorare al vârstnicilor. Pentru combaterea acestei stări depresive medicii recomandă medicaţie antidepresivă şi psihoterapie.
Ipohondria reprezintă o altă dezordine mentală prezentă la vârstnici. Ea se manifestă printr-o preocupare excesivă faţă de starea propriului corp, ca şi prin plângeri exagerate şi nejustificate.
Paranoia, reprezentând o dezordine mentală, se manifestă prin sentimente nejustificate de ameninţare şi neîncredere, apariţia sa fiind favorizată de izolarea, singurătatea şi deficitul senzorial al bătrânilor.
Delirul se manifestă prin confuzie, cu dezorientare şi tulburarea stării de conştiinţă. Aceste perturbări de conştiinţă au durată scurtă, de la câteva zile la o săptămână. Apar halucinaţiile, iluziile, teama, anxietatea. Printre cauzele apariţiei acestei dezordini mentale se pot enumera: diversele afecţiuni organice, toxicitatea medicamentoasă, alcoolul, deshidratarea, malnutriţia, diverse infecţii, unele traumatisme craniene, constipaţia. Pentru combaterea acestei stări se recomandă comunicarea verbală şi menţinerea contactului fizic cu bolnavul, chiar atingerea bătrânului de către persoanele apropiate (Antohe, Fermeşanu, 2003, p. 107).
Demenţa senilă constă în pierderea progresivă a capacităţii cognitive, cu alterarea memoriei, raţionamentului abstract, a judecăţii şi modificări ale personalităţii. Printre formele clinice ale acestei dezordini mentale se numără şi boala Alzheimer.
Maladia Alzheimer apare în jurul vârstei de 65–70 de ani. Această boală mai este numită demenţă degenerativă sau demenţă senilă primară şi reprezintă după unii autori 50% din demenţele vârstnicilor (Antohe, Fermeşanu, 2003, p. 108), iar după alţii (Hurjui, 2004, p. 165), 60% din totalul demenţelor ce apar la vârstnici. Durata supravieţuirii acestei boli din momentul diagnosticului variază între 6–20 de ani.
ALTE BOLI CRONICE ŞI PROBLEME FRECVENTE DE SĂNĂTATE
Starea de oboseală este normală la un vârstnic după un efort fizic susţinut, însă oboseala cronică nu este normală, putând fi cauzată de: supradozarea sedativelor, depresie, anemie sau insuficienţă cardiacă.
Cefaleea este adeseori cauzată de postura incorectă, cu încordarea prelungită a muşchilor cefei şi gâtului. Alte cauze mai pot fi hipertensiunea arterială, diverse traumatisme sau tumori cerebrale.
Durerile de coloană reprezintă una din marile plângeri ale vârstnicilor. Acestea sunt cauzate de cele mai multe ori de osteoporoză, metastaze sau infecţii osoase.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________________
10 ianuarie 2019 
TIPURI DE ÎMBĂTRÂNIRE
 
Pentru a putea defini tipurile de îmbătrânire trebuie să avem în vedere mai întâi vârstele omului. Majoritatea autorilor au definit vârstele raportându-se la timpul cronologic, la biologicul, psihologicul şi socialul persoanei umane. 
Vârsta cronologică este dată de numărul de ani care au trecut de la naşterea persoanei. În mod normal se consideră vârsta cronologică drept sinonimă conceptului de vârstă.
Vârsta biologică reprezintă descrierea vârstei individului în termeni de sănătate biologică/somatică. Determinarea vârstei biologice presupune cunoaşterea capacităţii funcţionale a organelor şi sistemelor vitale ale persoanei. Capacitatea funcţională a unui individ poate fi mai bună sau mai rea decât a altuia de aceeaşi vârstă. Cu cât vârsta biologică este mai mică, cu atât creşte speranţa de viaţă a persoanei în cauză.
Vârsta psihologică este determinată de capacitatea de adaptare a individului, raportată la cea a altor indivizi de aceeaşi vârstă cronologică. Cel care se adaptează mai bine şi mai repede (prin învăţare, rezolvare de probleme, decizie, controlul emoţiilor, motivare etc.) decât cei de aceeaşi vârstă este considerat a fi mai tânăr din punct de vedere psihologic.
Vârsta socială se referă la rolurile sociale şi expectanţele legate de vârsta unei persoane.
Dicţionarul Larousse de medicină explică înţelegerea termenilor îmbătrânire naturală şi îmbătrânire patologică. Dogma declinului inevitabil al marilor funcţii ale organismului pe măsura înaintării în vârstă (debit cardiac, funcţionarea cerebrală etc.) este actualmente repusă în discuţie: scăderea performanţelor fiziologice constatată la subiecţii în vârstă nu ilustrează doar o îmbătrânire normală, ci şi patologii supraadăugate (îmbolnăvirea patologică sau senilitatea). Astfel, pentru un organ dat, studiul „populaţiilor curate” arată că nu întotdeauna are
loc o scădere a performanţelor, concomitent cu înaintarea în vârstă. Unele lucrări au arătat îndeosebi că debitul cardiac al subiecţilor în vârstă, îndeosebi la bolile cardiace, nu este mai scăzut decât cel al adulţilor tineri, deşi mecanismele care permit menţinerea unui debit cardiac normal variază cu vârsta. Dicţionarul mai aduce în discuţie şi termenul de îmbătrânire fiziologică. Modificările corpului şi mediului familial, afectarea identităţii sociale pe care o impune pensionarea fragilizează subiectul vârstnic, care, concomitent, trebuie să efectueze o activitate de rutină, dar şi să găsească forţa de a investi în noi poli de interes. Orice nouă dificultate (decesul partenerului de viaţă, probleme financiare, boala), survenind în acest context, poate duce la o pierdere a respectului de sine, care devine insuportabilă.